am văzut azi o chestie tristă în metrou. credeam că le-am văzut pe toate, dar...
lângă mine, rezemată de una de barele de pe culoar, o femeie de vreo 40 de ani lucra la un goblen cu o naturaleţe cu care unii citesc ziarul sau recită "mamelor din lumea-ntreagă". Asta n-o mai văzusem (să ţeşi goblen în metrou). când mă resemnasem că e doar un hobby, tipa a început să rostească o poveste, cu o voce puternică, nu stridentă, modelată în funcţie de zgomotele scoase de vagonul metroului. spunea că ea şi familia ei au fost aruncate din casă pentru că nu şi-au putut plăti întreţinerea şi că de patru ani, "prin bunăvoinţa primarului general", trăiesc într-o baracă. mai spunea că fetiţa ei, Ionela, e în clasa a III-a şi că din banii de cerşit - cuvânt rostit apăsat, mândră - parcă - de fapta ei, şi din ţesutul goblenurilor, a reuşit să-şi ţină fata la şcoală.
"dacă vreţi - de milă sau de silă - (spune ea, ironic, parcă), să mă ajutaţi să pot ţine fata la şcoală".
în jurul meu, mai mulţi elevi şi eleve se uită amuzaţi. ei au cu ce, au şi cercei, au şi tatuaje. şi eu o ignor pe femeia care ţese goblen şi cobor în grabă din vagon, cu sentimentul vinovăţiei că nu pot sponsoriza cerşitul în mijloacele de transport în comun...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu